Calauza

Your browser did not load the style sheet and as a result the web page is not displaying correctly.

Cause: You use a low speed connection or the Internet is slow at this time. Solution: Hit the Refresh Button of the browser.
Cause: Your browser is not complying with the cascading style sheet used. Solution: Update your browser. We recommend Internet Explorer (IE) or FireFox.

Continut

Pagini Personale

Povestiri
A fost odata...
Alfa si Omega
Calauza
De ce?
Vocea
Pericle
IQ
Jocul
Apocalipsul

Personal Photos
Family Pictures
Maria's Portfolio

Guest Book
Browse Guest Book

Calauza

   Ceea ce-mi aduc aminte este extrem de viu in mintea mea, ca si cum as trai inca acele clipe, ca si cum as fi inca intr-o realitate virtuala, sau intr-una transcedentala.
   Prima imagine de care-mi aduc aminte, este un fel de tunel luminos, de-a lungul caruia alunec cu o viteza ametitoare, iar din cind in cind, parcurg scurte segmente de un negru absolut, in care parca viteza mea sporeste si mai mult. Nu pot spune cit a durat drumul... o secunda... un an... o vesnicie... nu a fost nici un punct de reper de care sa ma agat, pentru a putea preciza o durata de timp. Senzatia mea a fost aceea, ca drumul parcurs s-a aflat mereu in afara timpului si spatiului...
   Viteza s-a redus relativ brusc, fara insa a avea nici un fel de repercursiuni fizice asupra mea. In fata mea se gasea un peisaj de vis, probabil o proiectie a imaginatiei mele, dar ceva special exista in acel loc, si anume faptul ca te simteai cuprins de o bucurie fara margini, inexplicabila, irationala. M-am gasit, umblind agale, pe marginea unei intinderi mari de ape, pe un fel de plaja acoperita cu o pulbere aurie, care-mi mingiia picioarele ca si cum as fi umblat prin apa. De jur imprejur peisajul imi aparea ca si cum ar fi fost acoperit cu o ceata subtire, care facea ca toate culorile sa fie pastelate. Singurele zgomote erau cele provocate de briza care facea apa sa sopteasca un fel de cintec de leagan. Nimic nu era strident, nici ca sunet, nici ca imagine.
   Am umblat asa o perioada de timp, desi nici acum nu aveam o idee despre trecerea timpului. Deodata, am observat in fata mea, la o distanta nu prea mare o silueta care se apropia de mine, cu o miscare unduitoare, caracteristica unei femei, ale carei contururi se accentuau odata cu scaderea distantei. Cu siguranta ca era vorba de o femeie, care pe de o parte mi se parea o straina iar pe de alta parte extrem de familiara. M-am uitat la fata ei... Nu am putut distinge nici un fel de trasaturi. Ea imi aparea neclara, desi daca ma uitam in orice alta directie vedeam lucrurile relativ clar, in masura in care ceata usoara care ma inconjura ma lasa sa o fac.
   "Cine esti tu?" Am intrebat-o, gindindu-ma ca voi afla cine este persoana care se afla in fata mea.
   "Sint cea care-ti va arata drumul." Mi-a raspuns ea. Cu toate ca nu am auzit nici un sunet, cuvintele ei au patruns in constiinta mea ca si cum ar fi fost rostite prin viu grai, poate chiar mai clar.
   "Cum te cheama?"
   "O sa afli numele meu daca va fi cazul." imi raspunse ea, luindu-ma de mina.
   Ne-am departat de malul acelei mari intinderi de ape... nu stiu cum sa o numesc. Ocean? Mare? Lac?... Ne-am angajat pe o poteca relativ lata, care serpuia printr-o padure luxurianta, plina de flori, arbori si alte forme de vegetatie exotica. Am mers asa o perioada de vreme, tacuti, tinindu-ne de mina. Avea o mina micuta, si fina. Am trecut o multime de raspintii. Cu siguranta nu as stii cum sa ma intorc inapoi.
   "Cum faci de nu te ratacesti?" am intrebat-o.
   "Nu stiu. Este ceva in interior care parca-mi arata in ce parte s-o apuc."
   "Tu stii de ce esti aici?"
   "Nu stiu decit ca trebuia sa te intilnesc, si sa fac acest drum impreuna cu tine." Mi-a raspuns ea.
   "Tu poti vedea fata mea? Ma cunosti?"
   "Nu, nu pot vedea fata ta, si nu stiu daca te-am intilnit sau nu."
   Am mers apoi o perioda, in tacere, urmind-o catre acea tinta necunoscuta. Deodata padurea s-a rarit si am ajuns la un spatiu deschis, fara prea multa vegetatie. Ici colo, se gaseau piramide de lumina, strajuite de inalte obeliscuri. Peisajul arata asemanator cu cel pe care l-am intilnit in Egipt. Nu eram speriat, dar aveam emotii. Stiam ca nu mi se va intimpla ceva rau, sau neplacut, si intr-un fel eram nerabdator de a afla ce se va intimpla.
   Ne-am oprit in fata unei piramide. Pe fata piramidei, dinspre noi s-a deschis o usa, mai bine zis a aparut un spatiu dreptunghiular prin care se putea patrunde in interior. Am intrat amindoi inauntru inca tinindu-ne de mina.
   "Si acum ce trebuie sa facem?" am intrebat eu nerabdator.
   "Cred ca trebuie sa ai putina rabdare." mi-ai raspuns ea.
   M-am uitat imprejur. Ne aflam intr-o sala gigantica de forma piramidala. Cred ca toata piramida adapostea o singura camera. Cu toate ca nu se vedeau corpuri de iluminat, la interior era lumina suficienta, provenita din peretii care radiau lumina. In camera piramidala in care ne gaseam, nu se era nici un fel de mobila. Singurul obiect era o piatra paralelipipedica undeva la mijlocul bazei piramidei.
   Ghida mea, m-a strins de mina si mi-a facut semn ca sa avansam catre acel bloc de piatra. Am ajuns linga el, l-am ocolit, l-am pipait, dar nu am descoperit nimic special la el.
   "Cred ca trebuie sa ne asezam pe el." mi-a spus fata.
   "Bine." i-am raspuns eu, si ne-am asezat amindoi pe marginea pietrei, tinind-o parca mai strins de mina. Parca mina ei imi dadea nu numai un sens si o directie ci si o siguranta in mine. Ma simteam intr-un fel raspunzator de ea si simteam ca si ea avea incredere in mine. De abia ne-am asezat si piatra a inceput sa se ridice de la sol catre virful piramidei oprindu-se la o distanta destul de mare de podea. Desi nu pot fi sigur, piatra s-a oprit probabil la o treime de baza si doua treimi de virf, asa cum se gaseste si camera cea mare a piramidei lui Keops.
   In fata mea au inceput sa se proiecteze imagini, unele cunoscute altele necunoscute. Am vazut cum preoti egipteni au facut acelasi drum ca si mine, si poate asa s-au inspirat la construirea piramidelor, am vazut nenumaratele lupte pe care le-am dus noi impotriva noastra, am vazut cum s-a nascut Iisus si misiunea lui de a arata singurul lucru important pe lumea asta si anume dragostea fata de tot ce este in jurul nostru, am vazut jertfa facuta de el in numele acestor principii, am vazut apoi cit de putin am fost noi capabili sa intelegem ceva din aceasta jertfa si ce putin am putut sa o pretuim, am vazut un alt sir neitrerupt de lupte fratricide intre oamenii izvoriti din aceeiasi celula primordiala, am vazut apoi "culmea tehnologiei" si a "culturii" dispuse sa faca orice pentru un pumn de hirtii numit bani, am vazut risipa de resurse si de energie destinata de a acumula din ce in ce mai multi bani, mai multa putere, de a deveni din ce in ce mai aroganti cu Natura care ne-a hranit, mii de ani, care ne-a adapostit si ne-a iubit ca o adevarata mama.
   Au venit apoi imaginile pe care nu le stiam, care-mi aratau ca vom continua pe aceasta cale a prostiei globale, si ca vom ajunge la un impas intr-un viitor nu prea indepartat. Am vazut totusi si oameni dispusi sa contribuie la o lume mai buna, am inteles ca poate arma cea mai importanta la dispozitia lor este Internetul, izvorit dintr-o pornire paranoica a unei superputeri, dar care odata scapat de sub control s-a transformat intr-un fel de "constiinta universala", cuprinzind aproape toate informatiile pe care o mica parte din oamenii care nu au facut degeaba umbra pamintului, au reusit sa le descopere, in ungherele intunecate ale Naturii.
   Am vazut apoi Apocalipsul, si anume distrugerea totala a acestei civilizatii planetare care nu a fost in stare in mii de ani sa evolueze suficient pentru a merita sa nu fie stearsa din cartea Naturii ca ceva parazitar. Am vazut cum de pamint se apropie acel asteroid care va aduce la indeplinire acea sentinta descrisa in Biblie.
   Am vazut cum de fapt totul putea fi evitat, printr-o actiune comuna, prin dragostea unuia fata de celalalt, cum daca nu am fi fost preocupati de ne omori unul pe celalalt, am fi descoperit mijloacele de a distruge acea bucata de stinca care urma sa ne striveasca asa cum am facut-o noi la rindul nostru cu o biata insecta.
   Asa s-a terminat "filmul" care s-a derulat in fata mea, fara sa fie urmat de o distributie, asa cum in general se termina un film.
   "Ai vazut imaginile care s-au desfasurat in fata noastra?" am intrebat eu.
   "Nu, dar te-am vazut pe tine cit de prins erai in ceva care parea ca se proiecteaza in fata ta." mi-a raspuns ea, in acel moment dindu-mi seama ca ii striveam degetele de la mina.
   "De ce eu? De ce nu ai vazut si tu?"
   "Pentru ca eu am stiut drumul pina aici, iar tu ai putut vedea ce este de vazut."
   "Care este scopul?"
   "Nu stiu, tu ai fost cel care ai vazut, si tu va trebui sa faci ceva. Vei avea poate nevoie de cineva care sa te poata calauzi din cind in cind, care sa-ti inspire drumul pe care ar trebui sa-l urmezi. Trebuie insa ca tu sa gasesti persoana capabila sa te calauzeasca."
   "Nu esti tu acea persoana?" am intrebat eu.
   "Nu stiu. Daca tu ma recunosti, sau o sa ma intilnesti..."
   "Daca nu o sa fiu in stare, sa recunosc fiinta care trebuie sa ma calauzeasca?"
   "Nu-ti fa probleme. O sa o recunosti atunci cind o vei vedea." mi-a raspuns ea.
   In acel moment piatra pe care ne aflam asezati a inceput sa coboare incet catre podeaua camerei in care ne aflam. Ne-am dat jos de pe piatra si am plecat tinindu-ne de mina catre deschizatura din perete, care juca rol de usa. Am iesit afara, si am simtit cum tensiunea sub care m-am gasit, s-a risipit ca prin farmec si am fost din nou cuprins de acea fericire pe care am cunoscut-o la inceputul calatoriei, pe acest tarim total necunoscut mie.
   "Ce facem acum?" am intrebat.
   "O sa te duc catre locul de unde te-am luat."
   "Noi facem parte din aceiasi lume?"
   "Nu stiu. Poate ca da, poate ca nu..." mi-a raspuns ea.
   "Tu stii unde o sa te duci de aici?"
   "Nu stiu, dar o sa aflu la momentul oportun. Noi femeile, am fost inzestrate cu un simt al perceptiei superior voua, barbatilor, iar voi cu determinarea de a duce la indeplinire o actiune care vi se pare importanta."
   "Ironic, toata viata m-am ferit de transcedental, si iata-ma alesul lui."
   "Nu este ironic, pentru ca actiunea pe care trebuie sa o intreprinzi, nu depinde de transcedental, ci de oamenii care se vor gasi in jurul tau, cind o sa ajungi inapoi."
   Am inceput din nou sa o urmez, lasind in urma acel loc atit de straniu si cu toate astea atit de familiar pe care l-am vazut. Am intrat din nou in padurea luxurianta, de o frumusete fara seaman. As fi vrut sa ramin mereu acolo, dar ceva imi spunea ca este imposibil, ca nu este locul meu acolo, ca trebuie sa-mi continui drumul, si nu orice drum, ci drumul meu.
   "Cum te cheama?" am intrebat-o din nou.
   "Ti-am spus ca vei afla daca va fi nevoie. De altfel nici eu nu stiu cum ma cheama. Nu sintem oameni, ci suflete. Numele nu sint relevante pentru noi."
   Atunci mi-am dat si eu seama ca nici eu nu-mi aduc aminte numele meu. Straniu. As fi jurat ca sint acelasi care am fost mereu, si totusi...
   "Mi-ar place sa fii tu cea care sa trebuiasca sa ma calauzesti."
   "De ce?" m-a intrebat ea.
   "Pentru ca mi-ai cistigat increderea. Stiu ca tu esti cea care stie drumul..."
   Am continuat apoi drumul tacuti, catre tarmul unde m-am intilnit cu ea. Ma framintam cum sa fac ca sa-mi gasesc Calauza pe care o astept, si pe care am asteptat-o toata viata, fara sa-mi dau seama. Dar iata ca am ajuns la punctul de plecare, in care o sa trebuiasca sa ma despart de insotitoarea mea. Cu parere de rau i-am dat drumul miinii ei. Ne-am uitat unul la altul, un fel de a zice, pentru ca nu ne puteam zari fetele... si i-am zis:
   "Sper sa ne revedem intr-o buna zi si sa ne putem aduce aminte de acest drum."
   "Si mie mi-ar face placere sa ne reintilnim. Experienta asta parca a dat un sens vietii mele. Tot timpul m-am simtit singura si intr-un fel fara un scop precis." mi-a raspuns ea.
   Si eu impartaseam aceleasi sentimente in ceea ce priveste scopul existentei mele. Oare de ce traiesc? Oare ce trebuie sa fac? Acum, in parte, cel putin am o idee vaga deocamdata, dar sint convins ca se va cristaliza pe masura ce timpul se va scurge.
   "La revedere." i-am urat.
   "La revedere" mi-a urat la rindul ei si s-a intors cu spatele la mine, pornind in directia din care am vazut-o apropiindu-se la inceputul acestei calatorii ciudate.
   Deodata am vazut un fluturas argintiu, care i s-a asezat pe par. In acel moment am realizat cine era Calauza mea... si i-am strigat numele. Ea s-a intors cu fata la mine, si nu mai era acea fata la care nu puteam deslusi nici un fel de trasatura. Era fata ei, o fata pe care o cunosteam.
   "Da, este adevarat, asta este numele meu. Acum imi aduc aminte. Si eu te pot vedea acum pe tine."
   Ea mi-a intins mina, eu i-am luat-o, si in acel moment, ca intr-o fulgerare, m-am trezit desi nu era alt zgomot in camera decit zumzetul linistit al computerului meu, conectat la Internet... Ma asteapta o perioada de munca, in care sa pot face ceva pentru acest mic colt de univers unde am vazut lumina Soarelui...

Sydney, Mai 2000
Gabriel Ditu