A Fost Odata

Your browser did not load the style sheet and as a result the web page is not displaying correctly.

Cause: You use a low speed connection or the Internet is slow at this time. Solution: Hit the Refresh Button of the browser.
Cause: Your browser is not complying with the cascading style sheet used. Solution: Update your browser. We recommend Internet Explorer (IE) or FireFox.

Continut

Pagini Personale

Povestiri
A fost odata...
Alfa si Omega
Calauza
De ce?
Vocea
Pericle
IQ
Jocul
Apocalipsul

Personal Photos
Family Pictures
Maria's Portfolio

Guest Book
Browse Guest Book

A Fost Odata

... un loc, printre multe altele in univers, unde viata nu numai ca a aparut, dar a avut si sansa de a ajunge la cunostinta de sine. Dar nu a fost destul. O specie inteligenta are nevoie pentru a putea dainui de-a lungul timpului nu numai de inteligenta, are nevoie de a depasi insasi legile care initial au stat la baza evolutiei ei. O fiinta inteligenta odata ce a inceput sa inteleaga de ce stelele lumineaza bolta cereasca, trebuie sa ajunga la un echilibru cu Natura care i-a dat nastere. Cu toate astea nu toate civilizatiile aparute in univers, au gasit intelepciunea de a-si proteja planeta mama. Multe dintre ele au sfirsit distrugind tocmai suportul ce le-a permis sa traiasca, ce le-a permis sa iubeasca, ce le-a zimbit pentru prima data cind au deschis ochii. Aceasta este povestea unei astfel de civilizatii, or mai bine zis a ceea ce a ramas din ea.

Nu are rost sa va spun cum a luat nastere, ori cum a evoluat acea civilizatie. De ce? Pentru ca totul nu este decit o scara a evolutiei. Poate fi mai lunga, mai lata, mai ingusta... dar ca orice scara este bazata pe aceiasi idee, pe acelasi principiu. Nu-s importante treptele. Importanta este destinatia catre care scara face o punte. In cazul civilizatiei de care vreau sa va povestesc, scara a dus catre distrugerea a insusi substratului ce i-a permis sa infloreasca. Ce-au facut atunci "invatatii locului"? Au construit o Arca, sub forma unei nave spatiale capabila sa joace rolul unei sticle aruncate in ocean si in care se afla inchis un mesaj. In cazul Arcei "mesajul" se afla inscris in insasi structura intima a corpului fiintelor care urmau sa o conduca. Ca o ironie la adresa civilizatiei de care va vorbesc, sistemele de navigatie, propulsia ori materialele nu au fost o problema. Problema a fost de a simula ceea ce Natura ne-a dat pe gratis si fara nici un efort de milioane si milioane de ani... aer, apa, mincare.

Intr-o buna zi a inceput odiseea Arcei si a celor gazduiti de ea. Un drum catre necunoscut, un drum pentru a salva amintirea unei civilizatii apuse. Drumul Arcei nu a fost marcat de intilniri cu monstrii, ori de atacuri ale unor alte civilizatii, ori de crize majore. Totul a decurs monoton, asa cum probabil s-ar scurge timpul pentru cineva condamnat la inchisoare pe viata... Asa poate mi-a venit ideia de a face ceva iesit din comun, ceva care sa merite sa platesti cu viata o experienta de o clipa. Desi nascut pe Arca, nu m-am putut niciodata impaca cu monotonia navei. Poate primul echipaj care a plecat cu Arca a fost cit de cit fericit. Noutatea, ideea ca a scapat de o moarte sigura, bucuria de a fi ales pentru a duce mai departe mesajul... Nu stiu...

De cind am invatat despre "gaurile negre" am vrut sa stiu ce se gaseste in ele, ce se intimpla in ele, daca este ceva la capatul lor, daca poti supravietui singularitatii... As putea astepta ca altcineva sa-mi spuna ce se intimpla acolo, dar ar fi o asteptare inutila pentru ca nimeni care depaseste acea linie imaginara de la care nici macar lumina nu se mai intoarce, va putea vreodata sa spuna ce-a vazut ori ce-a simtit... Am luat deci hotarirea ca la prima oportunitate de a "vizita" o gaura neagra sa o fac, desi totul imi sugera ca va fi un drum fara intoarcere, un drum de-o clipa, terminat probabil printr-o anihilare totala a celui care-l va intreprinde.

N-am spus la nimeni. De ce-as fi facut-o? Ceilalti m-ar fi crezut probabil nebun, mi-ar fi luat poate si farima de libertate de care ma bucuram pe nava... Spre "norocul" meu, ne aflam in relativa vecinatate a unei gauri negre. Planul era simplu. Sa iau una din navetele spatiale care fac parte din dotarea Arcei si de a o folosi ca un vehicol catre un punct situat undeva in centrul gaurii negre. Fiindu-mi frica de consecintele incercarii mele, ma hotarisem sa iau si un anestezic puternic cu mine, care sa-mi lase activa numai functia gindirii si sa ma faca imun oricarui fel de durere.

Am inceput apoi sa socotesc zilele care au mai ramas pina la calatoria catre acel loc ramas nepatruns unei minti exterioare si nepovestit de una ce l-a vazut. ...au mai ramas trei zile, doua, una. Naveta se desprinse lin si fara zgomot de Arca. Cu toate astea cei ce aveau raspunderea Arcei au sesizat imediat ceea ce se intimpla. Dar era prea tirziu de a mai face ceva. La inceput nu le-a venit sa creada, sperind ca aparatele indicau o informatie falsa. Imediat ce s-au convins ca totul functiona perfect, am auzit o voce in difuzoare intrebindu-ma ce se intimpla. Le-am spus. M-au rugat sa-mi schimb planul, au chemat apoi un psiholog care sa-mi dea un motiv de a renunta la actiunea mea. Ori a fost psihologul lor incapabil, ori a fost motivatia mea prea puternica, cert este ca nimic nu m-a facut sa-mi schimb planul.

M-am pus in pielea celor ramasi in urma, ce ma puteau privi pe ecranele monitoarelor atras inexorabil catre acel loc aflat undeva intre real si ireal. Nu a trecut mult si m-am aflat aproape de acel punct de la care nu exista cale de intoarcere nici macar pentru amintirea unei raze de lumina. Deja doza de anestezic luata imi taiase toate caile pe care senzatiile si simtirile ajungeau la creier. Cu alte cuvinte, nimic din constientul meu nu-si avea originea intr-un eveniment exterior, afara numai de amintirile strinse de-a lungul vietii mele.

Eram sigur ca am trecut de marginea gaurii negre si nu simteam nimic deosebit, afara poate de faptul ca gindirea mea poate se manifesta mai clar decit de obicei poate tocmai datorita faptului ca nimic din exterior nu o bruia. Am asteptat sa se intimple ceva. Si am asteptat... Si am asteptat... A trecut un timp extrem de lung, fara sa se intimple nimic. Nu stiu cum mi-a venit ideia. Mi-am dat seama ca timpul pe care eu incercam sa-l masor mental si timpul real nu mai aveau nimic in comun. Traiam intr-un timp, daca as putea sa-l numesc asa... fara timp. Ceea ce la intrare puteam cuprinde in spatiul unei secunde, aici inauntru era o vesnicie. Nu in sensul de un timp lung, ci in sensul de ceva ce timpul nu poate cuprinde. Ca si timpul, spatiul devenise deasemenea irelevant, desi totul in mintea mea cauta sa se agate de cele doua concepte fizice din care toata fiinta mea era alcatuita la intrarea in gaura neagra.

Undeva de-a lungul acelei vesnicii am realizat ca am devenit parte din ceea ce a fost inainte de aparitia universului. Imi dadeam seama ca trecusem de mult de stadiul de ginditor, in stadiul de informatie pura. O informatie primordiala din care poate origina totul si in care fiecare experienta isi are "ecoul" ei. Atunci am realizat ca drumul meu de o clipa se incheiase, si ca eram martor a lui Dumnezeu. Am inteles de ce Dumnezeu nu este cineva cu care te intilnesti pe drum. Drum? Cuvintul drum imi aduse aminte deodata de cei aflati in Arca in cautarea unei "lumi" noi.

Au avut noroc. Au reusit sa gaseasca o planeta, undeva... care sa-i binecuvinteze cu tot ceea ce stramosii lor au reusit sa distruga. Le-am insuflat atunci ideia unei legende, sa le serveasca drept aducere aminte, pe care urmasii lor au cunoscut-o mai tirziu sub numele de... Arca lui Noe.

Sydney, Mai 2001