| Location: Sydney (AUS) | Sunrise: 05:37 | Sunset: 19:54 | GMT +11 |
 | Home  | Moon  | Monitor  | News  | About Me  | Site Map  | Guest Book  |   | 
Your browser did not load the style sheet and as a result the web page is not displaying correctly.
  • Cause: You use a low speed connection or the Internet is slow at this time. Solution: Hit the Refresh Button of the browser.
  • Cause: Your browser is not complying with the cascading style sheet used. Solution: Update your browser. We recommend Internet Explorer (IE) or FireFox.


English language
EMPEROR AND PROLETARIAN
Limba Romana
IMPARAT SI PROLETAR
Squatting on wooden benches, within a tavern bare,
Where daylight's rays but dimly through dirty windows show,
Before a long, stained table, their faces drawn with care,
Wearied out by wandering and doubting's black despair,
These are the wretched sons of poverty and woe.

"Ah friends," said one, "you think man is a light that glows
Upon this earth of sorrowing and misery?
Why, not a spark is there in him that candid shows;
His lamp is dark as is this globe on which he grows,
And over which the lord omnipotent is he.

Tell me then what justice means... The powerful secure
Behind their wealth, within their circling laws conspire
To mass still greater wealth against the needy poor,
Against ourselves, that we shall all the toil endure
Bowed down and bent in labour's yoke our lives entire.

Some pass their time in ceaseless revelry and play;
The hours smile for them, and amber wine they drink;
The winter months in gardens do they wile away,
Coolness of alpine snows the summer fires allay;
They turn the morn to eve, and from the sun's eye shrink.

Virtue for them does not exist, but they will preach
Sacrificing, love and diligence to us.
The heavy car of state must rumble on, and each
Of you must pour his blood into the battle's breach,
That of your endless pain they may grow prosperous.

Countless, mighty hosts, and navies on the sea,
Splendid golden crowns on noble foreheads worn,
Riches from near and far, in thoughtless quantity,
These hold the rich aloft in high sublimely;
While on our aching backs are all the burdens born.

Religion-but a tale, astutely spread abroad
To rivet on your shoulders the heavy harnessed load,
For, had you lost all hope of heavenly reward
After a life on earth with pain and hardship scored,
Would you go on working as an ox beneath the goad?

With what strange phantom shadows are your illusions fed
That make you set your faith in heaven's promised store?
No, when your life is passed, all hope of joy is sped,
And he who dies in misery, in misery is dead;
For those who pass the grave come back again no more.

In lies and windy phrases their state and safety stands,
Their holy law and order is but an empty creed,
To keep their stolen wealth safe from your needy hands,
They arm you to destroy your like on foreign lands,
And you against yourselves triumphantly they lead.

Why should you be slaves of their immoral gold,
You who scarcely live for all your endless toil?
Why should disease and death you in their arms enfold,
While they in plenitude and boundless wealth grow old
Even as though they hoped to cheat death of its spoil?

How do you forget the power that numbers mean?
You could take back today your rights they will not give.
Build no more these walls with which their wealth they screen,
Or which for prisons serve when pressed by torments keen
You dare assert at last the right you have to live.

Every pleasure they enjoy surrounded by their law
And all their careless days in utmost sweetness spend,
In luxury and vice, and drunken wild uproar.
They call your virgins in, blind instruments before
Their old corrupted satyrs who their young beauty rend.

And should you ask yourselves what part is left for you
The drudgery on which is based their happiness,
A lifelong servitude, and crumbs of bread a few.
Robbed of your daughters, and dishonoured too . .
For them the earth and sky, for you naught but distress.

They have no need of rules: virtue is easy when
All that you want you have. Round you their laws are wound,
Their punishments designed to strike you, wretched men
Who date to stretch a hand to ask your own again:
Even your needs become a crime that has no bound.

Hurl to the earth their scheme founded on greed and wrong.
This system that divides, making us rich and poor !
Since there will be no prize in death awaited long,
Demand the rights today that do to you belong,
And let us live in equal brotherhood secure !

Smash down the antique bronze that Venus naked shows;
Let pictures that do wickedly entice be brought to dust,
Snowy limbs that tell of wonders no man knows,
And break in passions rude our maidens soft repose,
And lead them unawares into the claws of lust !

Scatter wide what rouses and sustains perverted mind,
Temple and palace storm that shield disgrace and crime,
Melt the statues tall that of tyranny remind;
Wash from the marble steps the footprints left behind
By those who near the great through lies and pandering climb !

Banish the signs of pomp and false deceiving pride;
O, strip from daily life the granite robe it wears,
Its purple and its gold... its foul and ugly hide;
To make of life a dream, of living purified,
That without passion is and happiness prepares.

Gigantic pyramids from this life's ruins raise,
A memento mori unto the end of time;
To open out our souls that we may justice praise
Unto eternity, not nude and shameful ways,
With harlot soul, and eyes grown wild with lust and crime

Oh, let the deluge loose; you've waited long to know
What recompense your meek humility will get;
The wolf and the hyena do in the courtiers grow,
Their cruelties of old still baser patterns show,
Only the form is changed, the evil lives on yet.

Strike and the golden era will return to us again,
Of which old legends tell us that all was gay and fair;
That happiness in life be equal for all men.
Even the touch of death will not be awful then,
But seem a smiling angel with long and golden hair.

Then you will die contented and not by sorrow wrung,
Your children will be born and in full gladness live.
Even the church will not bewail with iron tongue
The passing of the free to live the blest among:
None will lament the dead who took all life could give.

Thus slowly will grow less the toll of dire disease,
While that alone will flourish which nature did intend,
And all these things will come in gradual degrees,
Till man but leaves the earth when earth no more can please.
The brimming cup of life drained empty to the end."
.............................................................................

Along the banks of Seine, drawn in a gala coach
The great king slowly goes, pallid and deep in thought.
Neither the lapping waves, nor rumbling wheels encroach
Upon his brooding mind; before his train's approach
There stands the suffering crowd with suffering distraught.

With ready piercing glance, and subtle smiling air,
He reads the secret thought that fills the people's soul,
The hand that holds the fate of those poor creatures there
Salutes them now with bland, acutely reasoned care
Because his fate and theirs is but one single whole.

Loveless he is, and lone, going so grandly by;
Convinced like all of you that malice, vice and hate
Will always govern all things and under all things lie,
While ever human history its age-old course will ply
As on time's heavy anvil blind hammers heedless fate.

So he whose very person is tyranny's high crest
Nods a gentle greeting to these ragged human things.
If they who are the power on which his glories rest
Would one day raise their heads or challenge his behest,
Low, yes low indeed, would fall the king of kings.

For all your shrewd mistrust, your deeply doubting sense,
Your cold and bitter smile that ne'er to pity woke,
For all your strong belief that law is but pretence,
For all your numbers might, the shade of violence,
'Tis he who holds you dumbly, still toiling in the yoke.
.............................................................................

Paris is drowned in fire; the tempest bathes in flame,
Steeples like black torches blaze in the wind away.
Amidst the billowing sea whose waves no power could tame,
Cries and the clash of arms high battle do acclaim.
In very truth in France an age has died today.

Down streets where flaming houses glitter on pikes and sword
Barricades arise from blocks of granite piled;
An army marching forwards, the proletarian horde,
Company on company, that soon the ramparts board
Midst thunderous echoing clang of the alarm bells wild.

With faces pale as marble, as marble too as cold,
Women carrying muskets pass through the ruddy glow.
Their hair hangs o'er their shoulders and does their breasts enfold;
Mad with lifelong suffering and with dark hatred bold,
Black their eyes, yet gleaming with the brightness of despair.

Courage little soldiers wrapped in your tresses long,
Great today has grown the poor abandoned child,
Through the fire and ashes to justice march along,
For all your deeds of horror do to this hour belong;
Not you to blame, but those who your young souls defiled !
.............................................................................

And now the ocean shines, as though were on it laid
And slid upon themselves broad plates of crystal bright;
While low above the trees, the secret forest glade,
The lonely yellow moon on azure field displayed
O'er floods the silent world with her triumphal light.

Across the silver swell, with motion smooth and slow
Ocean battered ships draw their old wooden sides;
Like mighty gliding shadows across the sea they go
While through their straining canvass the moonbeams seem to throw
A fiery golden wheel that e'er before them rides.

Upon a cliff corroded by the billows' restless chide,
Beneath a weeping willow, with branches to the ground,
The king of kings is gazing out o'er the falling tide
Where gleaming silver circles midst one another glide,
And where the night breeze wanders with slow and cadenced sound.

And to the king it seemed that through the starlight fair,
Treading the forest trees, and crossing the ocean clear,
With long and snowy beard, and heavy thoughtful air,
A crown of withered grasses caught to his tangled hair
There came the mad King Lear.

With mute astonishment he watched that shadow hang
Against the riven clouds, through which the stars unfurled
Blazed out; and in his head a train of visions sprang..
Till loudly echoing above it all there rang
The people's voices that clothed in fire the stricken world:

"In every man the earth is entirely built once more.
Old Demiurges still strives within each heart in vain,
For every mind puts in questions that all have put before:
Why is the flower that blooms to death inheritor?
Longings strange and sad, that rise in obscure pain.

The seed of a whole world of greatness and desire
At hazard have been sown within the hearts of all;
And when their time is come, their nature does aspire
After a perfect fruit, with all its strength entire;
Yet ere the fruit be ripe, the blossoms often fall.

Thus is the human fruit oft frozen in the bloom;
One man becomes a king, another but a slave,
Covering with chaos their different lots too soon,
Before the morning sun their works like petals strewn;
Yet nature to them all an equal knowledge gave.

Throughout the length of time, different and still the same
Their yearnings and their hopes are of one kind composed,
And though of countless fashions does seem life's secret flame,
All are alike deceived that call upon her name;
While infinite desire is in an atom closed.

When you but recollect that death will end this dream,
That nothing much is changed the day your life is passed,
This struggling desire to right the world will seem
Folly, and you'll grow tired; but one thing true you'll deem:
That life is but the way to endless death at last.


Translated by
Corneliu M. Popescu
Pe bănci de lemn, în scunda tavernă mohorâtă,
Unde pătrunde ziua printre ferestri murdare,
Pe lângă mese lunge, stătea posomorâtă,
Cu-fete-ntunecoase, o ceată pribegită,
Copii săraci si sceptici ai plebei proletare.

Ah! -- zise unul -- spuneti că-i omul o lumină
Pe lumea asta plină de-amaruri si de chin?
Nici o cânteie-ntr-însul nu-i candidă si plină,
Murdară este raza-i ca globul cel de tină,
Asupra cărui dânsul domneste pe deplin.

Spuneti-mi ce-i dreptatea? -- Cei tari se îngrădiră
Cu-averea si mărirea în cercul lor de legi;
Prin bunuri ce furară, în veci vezi cum conspiră
Contra celor ce dânsii la lucru-i osândiră
Si le subjugă munca vietii lor întregi.

Unii plini de plăcere petrec a lor viată,
Trec zilele voiaose si orele surâd.
În cupe vin de ambră -- iarna grădini, verdeată,
Vara petreceri, Alpii cu fruntile de gheată --
Ei fac din noapte ziuă s-a zilei ochi închid.

Virtutea pentru dânsii ea nu există. Însă
V-o predică, căci trebui să fioe brate tari, 
A satelor greoaie cară trebuie-mpinse
Si trebuiesc luptate războaiele aprinse,
Căci voi murind în sânge, ei pot să fie mari.

Si flotele puternice s-armatele făloase,
Coroanele ce regii le pun pe fruntea lor,
S-acele milioane, ce în grămezi luxoase
Sunt strânse la bogatul, pe cel sărac apasă,
Si-s supte din sudoarea prostitului popor.

Religia -- o frază de dînsii inventată
Ca cu a ei putere să vă aplece-n jug,
Căci ar lipsi din inimi speranta de răsplată, 
Dupa ce-amar muncirăti mizeri viata toată,
Ati mai purta osânda ca vita de la plug?

Cu umbre, care nu sunt, v-a-ntunecat vederea
Si v-a făcut să credeti că veti fi răsplătiti...
Nu! Moartea cu viata a stins toată plăcerea --
Cel ce în astă lume a dus numai durerea
Nimic n-are dincolo, căci morti sunt cei muriti.

Minciuni si fraze-i totul ce le statele sustine,
nu-i ordinea firească ce ei a fi sustin;
averea să le aperi, mărirea a-a lor bine,
Ei bratul tău înarmă ca să lovesti în tine,
Si pe voi contra voastră la luptă ei vă mân.

De ce să fiti voi sclacii milioanelor nefaste,
Voi, ce din munca voastră abia puteti trăi?
De ce boala si moartea să fie partea voastră,
Când ei bogătia cea splendidă si vastă
Petrec ca si în ceruri, n-au timp nici de-a muri?

De ce uitati că-n voi e număr si putere?
Când vreti, puteti prea lesne pământul să-mpărtiti,
Si nu le mai faceti ziduri unde sa-închid-avere,
Pe voi unde să-nchidă, când împinsi de durere
Veti crede c-aveti dreptul si voi ca să trăiti.

Ei îngrăditi de lege, plăcerilor se lasă,
Si sucul cel mai dulce pământului i-l sug;
Ei cheamă-n voluptatea orgiei zgomotoase
De instrumente oarbe a voastre fiici frumopase;
Frumusetile-ne tineri bătrânii lor distrug.

Si de-ntrebati atunce, vouă ce vă rămâne?
Munca, din care dânsii se-mbată în plăceri,
Robia viata toată, lacrimi pe-o neagră pâne,
Copilelor pătate mizeria-n rusine...
Ei tot si voi nimica; ei cerul, voi dureri!

De lege n-au nevoie -- virtutea e usoară
Când ai ce-ti trebuieste... Iar legi sunt pentru voi,
Vouă vă pune lege, pedepse vă măsoară
Când mâna v-o întindeti la bunuri zâmbitoare,
Căci nu-i iertat nici bratul teribilei nevoi.

Zdraobiti orânduiala cea crudă si nedreaptă,
Ce llumea o împarte în mizeri si bogati!
Atunci când după moarte răsplată nu v-asteaptă,
Faceti ca-n astă lume să aibă parte dreaptă,
Egală fiecare, si să trăim ca frati!

Sfărmati statuia goală a Venerei antice,
Ardeti acele pânze cu corpuri de ninsori;
Ele stârnesc în suflet ideea neferice
A perfectiei umane si ele fac să pice
În ghearele uzurei copile din popor!

Sfărmati tot ce atâtă inima lor bolnavă,
Sfărmati palate, temple, ce crimele ascund,
Zvârliti statui de tirani în foc, să curgă lavă,
Să spele de pe pietre până si urma sclavă
Celor ce le urmează pân’ la al lumii fund!

Sfărmati tot ce arată nândrie si avere,
O! dezbrăcati viata de haina-i de granit,
De purpură, de aur, de lacrimi, de urât --
Să fie un vis numai, săfie o părere, 
Ce făr’ de patimi trece în timpul nesfârsit.

Zudutu dub dărmăture gigantici piramide
Ca un memento mori pe al istoriei plan;
Aceasta este arta ce sufletu-ti deschide
Naintea veciniciei, nu corpul gol ce râde
Cu mutra de vândută, cu ochi vil si viclean.

O! aduceti potopul, destul voi asteptarăti
Ca să vedeti ce bine prin bine o să ias’
Nimic... Locul hienei îi luă cel vorbăret
Locul cruzimii veche, cel lins si pizmătaret,
Formele se schimbară, dar răul a rămas.

Atunci văveti întoarce la vremile-aurite,
Ce mitele albastre ni le soptesc ades,
Plăcerile egale, egal vor fi-mpărtite,
Chiar moartea când va stinge lampa vietii finite,
Vi s-a părea un înger cu părul blond si des.

Atunci veti muri lesne fără de-amar si grijă,
Feciorii-or trăi-n lume cum voi ati vietuit,
Chiar clopotul n-a plânge cu limba lui de spijă
Pentru acel de care norocul avu grijă;
Nimeni de-a plânge n-are, el traiul si-a trăit.

Si boale ce mizeria s-averea nefirească
Le nasc în oameni, toate cu-ncetul s-or topi;
Va creste tot ce-n lume este menit să crească,
Va bea pân-în fund cupa, pân’ va vrea s-o zdrobească,
Căci va muri când nu va avea la ce trăi.
..........................................................................

Pe malurile Seinei, în faeton de gală,
Cezarul trece palid, în gânduri adâncit;
Al undelor greu vuiet, vuirea în granit
A sute d-echipajuri, gândirea-i n-o însală;
Poporul loc îi face tăcut si umilit.

Zâmbirea lui desteaptă, adâncă si tăcută,
Privirea-i ce citeste în suflete-omenesti,
Si mâna-i care poartă destinele lumesti,
Cea grupă zdrentuită în cale-i o salută.
Marirea-i în taină legată de acesti.

Convins ca voi el este-n năltimea-i solitară
Lipsită de iubire, cum că principiul rău,
Nedreptul si minciuna al lumii duce frâu;
Istoria umană în veci se desfăsoară,
Povestea-i a ciocanului ce cade pe ilău.

Si el -- el vârful mândru al celor ce apasă --
Saluta-n a lui cale pe-apărătorul mut.
De ati lipsi din lume, voi cauza-ntunecoasă
De răsturnări mărete, mărirea-i radioasă,
Cezarul, chiar Cezarul de mult ar fi căzut.

Cu ale voastre umbre nimica crezătoare,
Cu zâmbetu-vă rece, de milă părăsit,
Cu mintea de dreptate si bine râzătoare,
Cu umbra voastră numai, puteri îngrozitoare,
La jugu-i el sileste pe cei ce l-au urât.
.............................................................................

Parisul arde-n valuri, furtuna-n el se scaldă,
Turnuri ca facle negre trăsnesc arzând în vânt --
Prin limbile de flăcări, ce-n valuri se frământ,
Răcnete, vuiet de-arme pătrund marea cea caldă,
Evul e un cadavru -- Paris al lui mormânt.

Pe stradele-ncrusite de flăcări orbitoare,
Suiti pe baricade de bulgăride granit,
Se misc batalioane a plebei proletare,
Cu cusme frigiene si arme lucitoare,
Si clopote de-alarmă răsună răgusit.

Ca marmura de albe, ca ea nepăsătoare,
Prin aerul cel rosu, femei trec ce-arme-n brat,
Cu păr bogat si negru pe urme se coboară
Si sânii lor acopăr -- e ură si turbare
În ochii lor cei nergi, adânci si desperati.

O! Luptă-te-nvălită în pletele-ti bogate,
Eroic este astăzi copilul cel pierdut!
Căci flamua cea rosă cu umbra-i de departe
Sfinteste-a ta viată de tină si păcate;
Nu! nu esti tu de vină, ci cei ce te-au vândut!
..........................................................................

Scânteie marea lină si placele ei sure
Se misc una pe alta ca pături de cristal
Prin lume prăvălite; din tainica pădure
Apare luna mare câmpiilor azure,
Împlându-le cu ochiul ei mândru, triumfal.

Pe undele încete îsi miscă lagănate
Corăbii învechite scheletele de lemn;
Trecând ncet ca umbre -- tin pânzle umflate
În fata lunei care prin ele-atunci străbate,
Si-n roată defoc galben stă fata-i ca un semn.

Pe maluri zdrumicate de aiurirea mării 
Cezaru-ncă veghează la trunchiul cel păcat
Al salciei pletoase -- si-ntinse-a apei arii
În cercuri fulgerânde se pleaca lin suflării
A zefirului noptii si sună cadentat.

Îi pare că prin aer în noaptea înstelată,
Călcând pe vârf de codri, pe-a apelor măriri,
Trecea cu barba albă -- pe fruntea-ntunecată
Cununa cea de paie îi atârnă uscată --
Mosneagul rege Lear.

Uimit privea Cezarul la umbra cea din nouri,
Prin creti ai cărei stele lin tremurând transpar,
I se deschide-n minte tot sensul din tablouri
A vietii sclipitoare... A popoarelor ecouri
Par glasuri ce îmbracă o lume de amar:

"În orice om o lume îsi face încercarea,
Bătrânul Demiurgos se opinteste-n van;
În orice minte lumea îsi pune întrebarea
Din nou: de unde vine si unde merge floarea
Dorintelor obscure sădite în noian?"

Al lumii-ntregul sâmbur, dorinta-i si mărirea,
În inima oricărui I-ascuns si trăitor,
Zvârlire hazardată, cum pomu-n înflorire
În orice floare-ncearcă întreagă a sa fire,
Ci-n calea de-a da roade cele mai multe mor.

Astfel umana roadă în calea ei înghetă,
Se petrifică unul în sclav, altu-mpărat,
Acoperind cu noime sărmana lui viată
Si arătând la soare-a mizeriei lui fată --
Fata -- căci întelesul I-acelasi la toti dat.

În veci acelasi doruri mascate cu-altă haină,
Si-n toată omenirea în veci acelasi om --
În multe forme-apare a vietii crudă taină,
Pe toti ea îi însală, la nime se distaină,
Dorinti nemărginite plantând într-un atom.

Când stii ca visu-acesta cu moarte se sfârseste,
Că-n urmă-ti rămân toate astfel cum sunt, de dregi
Oricât ai drege-n lume -- atunci te oboseste
Eterna alergare... s-un gând te-ademeneste:
"Că vis al mortii-eterne e viata lumii-ntregi".

(1874, 1 decembrie)

Mihail Eminescu
contents | continue  sumar | continua 
©Copyright 2024 Gabriel Ditu