| Location: Sydney (AUS) | Sunrise: 04:57 | Sunset: 18:21 | GMT +10 |
 | Home  | Moon  | Monitor  | News  | About Me  | Site Map  | Guest Book  |   | 
Your browser did not load the style sheet and as a result the web page is not displaying correctly.
  • Cause: You use a low speed connection or the Internet is slow at this time. Solution: Hit the Refresh Button of the browser.
  • Cause: Your browser is not complying with the cascading style sheet used. Solution: Update your browser. We recommend Internet Explorer (IE) or FireFox.


English language
SATIRE I
Limba Romana
SCRISOAREA I
When my eyes are weighed with sleep I quench the evening candle’s glow
And leave the ticking clock alone the path of time to go
When from my square of window-pane I draw the curtain to one side
The climbing moon pours in and floods the room with her voluptuous light;
Then from the night of memory in answer to her summons steal
An endless host of sorrows pale that we have lived but now scarce feel.

Moon, fair ruler of the sea, over the sky’s round vault you glide,
The sight of you recalls the grief's that locked within man’s bosom bide;
Beneath thy virgin glow are there a thousand deserts glittering,
And thousand forest shades conceal the wells from which their waters spring!
Over how many million waves extends thy timeless empery
When on your way you sail above the lonely wonder of the sea!
How many flowers besprinkled fields, how many a walled and peopled place
Have known your proud despotic charm when they but looked upon your face!
Into how many thousand rooms you peered as now in mine you peer,
How many thousands brows has lit the flooded glory of thy sphere!
I see a king sit down to plot earth’s destiny for endless days
While here the trembling beggar-man plans for the morrow scarcely lays...

Different the lots these twain have drawn out the secret urn of fate
Alike they fall beneath thy sway, alike inherit death’s estate;
What’re they be they come alike under human passions’ rule,
So as the weak man is the strong, so as the genius is the fool.
One searches on the mirror’s face a novel way to curl his hair,
Another roves through time and space to track truth to her hidden lair,
Pilling endless loads of lore from ancient learning's yellow page
And nothing down the thoughts and names that sped across some bygone age.
Another from his counting house controls a nation’s destinies
And figures gold his ships have brought across a score of troubled seas.
And here the old philosopher, his coatis torn, and does a web of logic spin.
Shivering with cold he buttons up his torn and ragged gown,
Turns up the collar round his neck, presses his cotton ear-plugs down;
Dried up and twisted as he is, of no importance does he stand
And yet he holds the universe within the ambit of his hand;
Within the confine of his brain the future and the past unite
And with his science he lays bare the secrets of eternal night.
As Atlas was of old declared to bear the sky upon his back,
So does our philosopher the world within a cipher tack.
The moon looks in and sheds its beams a pile of ancient books upon,
He sets his mind to roving back across a thousand ages gone
Into the time are things began, when being and not being still
Did not exist to plague man’s mind, and there was neither life nor will,
When there was nothing that was hid, yet all things darkly hidden were,
When self-contained was uncontained and all was slumber everywhere.
Was there a heavenly abyss? Or yet unfathomable sea?
There was no mind to contemplate an uncreated mystery.
Then was the darkness all so black as seas that roll deep in the earth,
As black as blinded mortal eye, and no man yet had come to birth,
The shadow of the still unmade did not its silver threads unfold,
And over an unending peace unbroken empty silence rolled!...
Then something small in chaos stirred... the very first and primal cause.
And God the Father married space and placed upon confusion laws.
That moving something, small and light, less than a bubble of sea spray,
Established through the universe eternal and unquestionable sway...
And from that hour the timeless mists draw back their dark and hanging folds.
And law in earth and sun and moon essential form and order moulds.
After that day in endless swarms countless flying worlds have come
Out of the soundless depth of space, each drawn towards its unknown home,
Have come in shining colonies rising from out infinity,
Attracted to the universe by strange and restless urge to be,
while we, inheritors of space, the children of this world of awe,
Are raising witless heaps of sand upon our little earthy floor;
Microscopic nations rise with warrior and king and seer,
Throughout the years our fortunes wax, until we have forgotten fear.
We, flies, that for a single day buzz in a measured world and small,
Suspended in the midst of time, careless and forgetting all
That this frail world in which we trust is only flung momentarily
between the darkness that is past and all the darkness yet to be.
Just as the motes of dust enjoy their kingdom in the lamplight’s ray,
Thousands specks that are no more when once that beam has passed away
So, in the midst of endless night, we have our little time to spend,
Our moment snatched from chaos, which did not yet come to an end.
But when our beam at last goes out, our world will suddenly disperse
Amidst the dark that ever hangs around this whirling universe.

Yet not within the present day stays the philosopher’s quick thought;
One cast of that far-ranging brain a hundred eons of time has caught.
He sees grow small and red and cold the sun that now burns high and proud,
And at last he sees it die closing like a wound stabbed in a cloud.
He sees the rebel planets freeze and headlong plunge about in space
Freed from the ordering of the sun who deep in night has veiled his face.
While o’er earth’s altar like a veil eternity its darkness weaves
And one by one pale, faded stars are failing like the autumn leaves.
The body of the universe is stiffened to eternal death
And through the emptiness of space is neither movement, life nor breath.
All falls into not being’s night and an unbroken silence reigns
As once again the universe its primal peace and void regains...

.........................................................................

Commencing with the multitude that swarms uncounted on the ground
And rising to the palace where the Emperor sits with glory crowned,
All are as one, and each is by riddle of his life pursued,
And none can say which man of them is most with misery endued,
For unto all comes each man’s lot, to all the fate of each applies.
Little it aids if one of them above his class succeeds to rise
While all the others stay below and gaze on him humble hearts,
For he and they are all unknown, playing the same ephemeral parts.
What reckons fate of their desires, what they would have, or do, or be?
Fate rides as blindly o’er their lives as does the wind across the sea.

Now writers out of every land and all the world high plaudits raise...
What cares the old philosopher? And what to him is all men’s praise?
Immortality, people will say! True, all his hard lived days were spent
In clinging to a single thought, as ivy round a tree is bent.
After I die, he tells himself, my name will live to endless time,
From age to age, from mouth to mouth, and carried to the farthest clime,
Unto the farthest realms of earth, and to the world’s remotest mind’
Behind the rampart of my works may not my name a refuge find?’
Poor soul ! Do you yourself retain everything that passed your head?
All the dreams that you have dreamed, all the words that you have said?
Little enough: but here there some of images, some bit
Of tattered thought, some phrase, some scrap of yellow paper closely writ.
If you forget the life you had, the things that you have done and seen,
With other men spend fruitless days discovering how it must have been?
Perhaps somewhere in days to come, some green-eyed pedant’s gaze will fall
Upon a pile of faded books, himself more faded than them all,
To scan the wonder of your words and weigh them in his niggard scale,
While from their bindings dust will rise and on his glasses spread a veil.
Then will he place your works in rows upon his shelves and summaries
Upon a ragged paper slip; he’ll write of your philosophies.

Though you create or sink a world, one end there is to all your toil,
For over you and all your works a spade will heap a mound of soil.
An emperor’s head, or one in which a world of wisdom has been stored
Finds ample room within a box composed of four short bits of board....
And all will hasten to attend the honoured funeral you will get,
Splendid in their irony, with posturing of feigned regret ...
And from some carven pulpit tall a nobody will glibly prate;
Not for your honour will he speak, but on his own great gifts dilate
Under the shadow of your name: a windy, pompous, empty speech.

Posterity? What is it but a phantom far beyond your reach!
For who should dream posterity will ever think to talk of you,
Except perhaps in some small tone written with grudging words and few,
Compiled by some old soulless scribe to prove that you were common clay,
A man like any one of them. For fully satisfied are they
To prove you even as themselves. Their learned nostrils wide extending
Dilated with a splendid pride, when at some learned meeting’s ending
Your name pedantically is used, knowing beforehand there will be,
Uttered by ironic mouth, some gilded word in praise of thee.
Fallen among these wolfish fools your glory will be torn to shreds,
While all that is not understood will be decried by wagging heads.
Then they will probe your private life, dissecting that, discounting this,
And searching out with eager eyes each little thing you’ve done amiss,
To make you even as themselves. They will not care for all the light
Your labour poured upon the world, but for the sins and every slight
And human failing they can find, and every petty thing that must
Befall the life of hapless days, of every mortal child of dust.
And every little misery that harassed a tormented mind
Will seem more notable to them than all the truths that you did find.

...........................................................................

Within a garden’s closing walls, where fruit-tree blossom strews the ground,
And over which the full moon sails with all her shining splendour crowned,
Out of the depth of memory’s night countless hidden longings rise;
Pain is benumbed as in sleep, we see the world with dreamer’s eyes,
For in the calm light of the moon fancy’s gates are open wide
And all around us phantoms creep after the candle light has died....
Beneath thy virgin glow, o moon, are thousand deserts glittering
And thousand forest shades conceal the wells from which their waters spring!
Over how many million waves extends thy timeless empery
When on your way you sail above the lonely wonder of the sea!
All who sojourn on this earth, within the iron realm of fate,
Alike are subject to thy sway, alike inherit death’s estate!


Translated by
Corneliu M. Popescu
Când cu gene ostenite sara suflu-n lumânare,
Doar ceasornicul urmează lung-a timpului cărare,
Căci perdelele-ntr-o parte când le dai, si în odaie
Luna varsă peste toate voluptoasa ei văpaie,
Ea din noaptea amintirii o vecie-ntreagă scoate
De dureri pe care însă le simtim ca-n vis pe toate.

Lună tu, stăpân-a mării, pe a lumii boltă luneci
Si gândirilor dând viată, suferintele întuneci;
Mii pustiuri scânteiaza sub lumina ta fecioară,
Si câti codri-ascund în umbră strălucire de isvoară!
Peste câte mii de valuri stăpânirea ta străbate,
Când plutesti pe miscătoarea mărilor singurătate!
Câte tărmuri înflorite, ce palate, ce cetăti,
Străbătute de-al tău farmec, tie singură-ti arăti!
Si în câte mii de case lin pătruns-ai prin feresti,
Câte frunti pline de gânduri, gânditoare le privesti!
Vezi pe-un rege ce-mpânzeste globu-n planuri pe un veac,
Când la ziua cea de mâne abia cuget-un sărac...
Desi trepte osebite le-au iesit din urna sortii
Deopotrivă-i stăpâneste raza ta si geniul mortii;
La acelasi sir de patimi deopotrivă fiind robi,
Fie slabi, fie puternici, fie genii ori neghiobi!
Unul caută-n oglindă de-si buclează al său păr,
Altul caută în lume si în vreme adevăr,
De pe galbenele file el aduna mii de coji,
A lor nume trecătoare le înseamnă pe răboj;
Iară altu-mparte lumea de pe scândura tărăbii,
Socotind cât aur marea poartă-n negrele-i corăbii,
Iar colo bătrânul dascăl cu-a lui haină roasă-n coate,
Într-un calcul fără capăt tot socoate si socoate
Si de frig la piept si-ncheie tremurând halatul vechi,
Îsi infunda gâtu-n guler si bumbacul în urechi;
Uscătiv asa cum este, gârbovit si de nimic,
Universul fără margini e în degetul lui mic,
Căci sub frunte-i viitorul si trecutul se încheagă,
Noapte-adânc-a veciniciei el în siruri o dezleagă;
Precum Atlas în vehime sprijinea cerul pe umăr
Asa sprijină el lumea si vecia într-un număr.

Pe când luna străluceste peste-a tomurilor bracuri, 
Într-o clipă-l poartă gândul îndărăt cu mii de veacuri,
La-nceput pe când fiintă nu era nici nefiintă,
Pe când totul era lipsă de viată si vointă,
Când nu s-ascundea nimica, desi tot era ascuns...
Când pătruns de sine însusi odihnea cel nepătruns.
Fu prăpastie? Genune? Fu noian întins de apă? 
N-a fost lume pricepută si nici minte s-o priceapă,
Căci era un întuneric ca o mare făr-o rază,
Dar nici de văzut nu fuse si nici ochiu care să o vază.
Umbra celor nefăcute nu-ncepuse-a se desface,
Si în sine împăcarea stăpânea eterna pace!...
Dar deodat-un punct se miscă... cel întâi si singur. Iată-l
Cum din chaos face mumă, iară el devine Tatăl...
Punctu-acela de miscare, mult mai slab ca boaba spumii,
E stăpânul fără margini peste marginile lumii...
De-atunci negura eternă se desface în fâsii,
De atunci răsare lumea, lună, soare si stihii...
De atunci si pâna astazi colonii de lumi pierdute
Vin din sure văi de chaos pe cărări necunoscute
Si în roiuri luminoase izvorând din infinit,
Sunt atrase în viata de un dor nemărginit.
Iar în lumea asta mare, noi copii ai lumii mici,
Facem pe pământul nostru musunoaie de furnici;
Microscopice popoare, regi, osteni si învătati
Ne succedem generatii si ne credem minunati;
Musti de-o zi pe-o lume mică de se măsură cu cotul,
În acea nemărginire ne-nvârtim uitând cu totul
Cum că lume asta-ntreagă e o clipă suspendată,
Că-ndărătu-i si-nainte întuneric se arată.
Precum pulberea se joacă în imperiul unei raze,
Mii de fire viorie ce cu raza încetează,
Astfel, într-a vecinciei noapte pururea adâncă,
Avem clipa, avem raza, care tot mai tine încă...
Cum s-o stinge, totul piere, ca o umbră-n întuneric,
Căci e vis al nefiintii universul cel himeric...

În prezent cugetătorul nu-si opreste a sa minte,
Ci-ntr-o clipă gându-l duce mii de veacuri înainte;
Soarele, ce azi e mândru, el îl vede trist si ros
Cum se-nchide ca o rană printre nori întunecosi,
Cum planetii toti îngheată si s-azvârl cu toti în spat
Ei, din frânele luminii si ai soarelui scăpati;
Iar cata petesma lumii în adânc s-au înnegrit, 
Ca si frunzele de toamnă toate stelele-au pierit;
Timpul mort si-ntinde trupul si devine vecinicie,
Căci nimic nu se întâmplă în întinderea pustie,
Si în noaptea nefiintii totul cade, totul tace,
Căci in sine împacată reîncep eterna pace...

............................................................................

Începând cu talpa însăsi a multimii omenesti
Si suind în susul scării pân' la fruntile crăiesti,
De a vietii LOR enigmă îi vedem pe toti munciti,
Făr-a sti să spunem care ar fi mai nenorociti...
UNUL e în toti, tot astfel precum UNA e în toate,
De asupra tuturora se ridică cine poate,
Pe când altii stând în umbră si cu inima smerită
Nestiuti se pierd în taină ca si spuma nezărită --
Ce-o să-i pese soarte-i oarbe ce vor EI sau ce gândesc?...
Ca si vântu-n valuri trece peste traiul omenesc.

Fericească-l scriitorul, toată lumea recunoască-l...
Ce-o să aibă din acestea pentru el bătrânul dascăl?
Nemurire, se va zice. Este drept că viata-ntreagă,
Ca si iedera de-un arbor, de-o idee i se leagă.
"De-oi muri -- îsi zice-n sine -- al meu nume o să-l poarte
Secolii din gură-n gură si l-or duce mai departe,
De a pururi, pretutindeni, în ungherul unor crieri
Si-or găsi, cu al meu nume, adăpost a mele scrieri!"
O, sărmane! tii tu minte câte-n lume-ai auzit,
Ce-ti trecu pe dinainte, câte singur ai vorbit?
Prea putin. De ici, de colo de imagine-o făsie,
Vreo o umbră de gândire, ori un petec de hârtie;
Si când propria ta viată singur n-o stii pe de rost,
O să-si bată altii capul s-o pătrunză cum a fost?
Poate vreun pedant cu ochii cei verzui, peste un veac,
Printre tomuri brăcuite, asezat si el, un brac,
Aticismul limbii tale o să-l pună la cântări,
Colbul ridicat din carte-ti l-o sufla din ochelari
Si te-o strânge-n două siruri, asezându-te la coadă,
În vro notă prizărită sub o pagină neroadă.
Poti zidi o lume-ntreagă, poti s-o sfarâmi... orice-ai spune,
Peste toate o lopata de tărână se depune.
Mâna care-au dorit sceptrul universului si gânduri
Ce-au cuprins tot universul, încap bine-n patru scânduri...
Or să vie pe-a ta urmă în convoi de-nmormântare,
Splendid ca o ironie cu priviri nepăsătoare...
Iar de-asupra tuturora va vorbi vrun mititel,
Nu slăvindu-te pe tine... lustruindu-se pe el
Sub a numelui tău umbră. Iată tot ce te asteaptă.
Ba să vezi... posteritatea este încă si mai dreaptă.

Neputând să te ajungă, crezi c-or vrea să te admire?
Ei vor aplauda desigur biografia subtire
Care s-o-ncerca s-arate că n-ai fost vrun lucru mare,
C-ai fost om cum sunt si dânsii... Măgulit e fiecare
Că n-ai fost mai mult ca dânsul. Si prostatecele nări
Si le umflă orisicine în savante adunări
Când de tine se vorbeste. S-a-nteles de mai nainte
C-o ironică grimasă să te laude-n cuvinte.
Astfel încăput pe mâna a oricărui, te va drege,
Rele-or zice că sunt toate câte nu vor întelege...
Dar afară de acestea vor căta vietii tale
Să-i găsească pete multe, răutăti si mici scandale --
Astea toate te-apropie de dânsii... Nu lumina
Ce în lume-ai revărsat-o, ci păcatele si vina,
Oboseala, slăbiciunea, toate relele ce sunt
Într-un mod fatal legate de o mână de pământ;
Toate micile mizerii unui suflet chinuit
Mult mai mult îi vor atrage decât tot ce ai gândit.

............................................................................

ntre ziduri, printre arbori ce se scutură de floare,
Cum revarsă luna plină linistita ei splendoare!
Si în noaptea amintirii mii de doruri ea ne scoate;
Amortită li-i durerea, le simtim ca-n vis pe toate,
Căci în propria-ne lume ea deschide poarta-ntrării 
Si ridică mii de umbre după stilul lumânării...
Mii pustiuri scânteiază sub lumina ta fecioară,
Si câti codri-ascund în umbră strălucire de isvoară!
Peste câte mii de valuri stăpânirea ta străbate,
Când plutesti pe miscătoarea mărilor singurătate,
Si pe toti ce-n astă lume sunt supusi puterii sortii
Deopotriva-i stăpâneste raza ta si geniul mortii!

1881, 1 febr.

Mihail Eminescu
contents | continue  sumar | continua 
©Copyright 2014 Gabriel Ditu